Prolapsul de valvă mitrală este una dintre cele mai frecvente afecțiuni valvulare cardiace, o condiție în care una sau ambele foițe ale valvei mitrale nu se închid corespunzător, ci bombează înapoi în atriul stâng în timpul contracției inimii. Pentru mulți pacienți, acest diagnostic este pus întâmplător, în timpul unui control de rutină, medicul auzind la ascultarea inimii un sunet distinctiv, un “clic” ascuțit, urmat sau nu de un murmur (suflu).
În marea majoritate a cazurilor, prolapsul de valvă mitrală este o condiție benignă, asimptomatică, care nu afectează calitatea vieții și nu necesită un tratament specific, ci doar o monitorizare periodică. Deși este adesea o descoperire inofensivă, evaluarea sa este o componentă standard a oricărui consult de cardiologie în Baia Mare. Cu toate acestea, la un subgrup mai mic de pacienți, prolapsul poate evolua în timp, ducând la scurgerea sângelui înapoi în atriu (regurgitare mitrală), o complicație care, dacă devine severă, poate solicita inima și poate necesita tratament.
Anatomia și funcția normală a valvei mitrale
Pentru a înțelege prolapsul, este esențial să înțelegem mai întâi cum funcționează o valvă mitrală sănătoasă. Inima este o pompă musculară cu patru camere: două atrii (camerele superioare, care primesc sângele) și doi ventriculi (camerele inferioare, care pompează sângele). Valva mitrală este situată între atriul stâng și ventriculul stâng și funcționează ca o supapă unidirecțională, complexă și ingenioasă.
Este formată din două foițe subțiri de țesut, numite cuspe. Aceste foițe sunt ancorate de pereții ventriculului stâng printr-un sistem de “frânghii” subțiri și rezistente, numite cordaje tendinoase, care, la rândul lor, se atașează de niște proiecții musculare numite mușchi papilari. Acest aparat subvalvular funcționează exact ca niște ancore care împiedică “ușile” valvei să se deschidă în sens greșit.
În timpul unui ciclu cardiac normal, când inima se relaxează (diastolă), valva mitrală se deschide larg, permițând sângelui bogat în oxigen, venit de la plămâni, să umple ventriculul stâng. Atunci când ventriculul stâng se contractă (sistolă) pentru a pompa sângele în tot corpul, presiunea uriașă generată în interiorul său împinge cele două foițe ale valvei mitrale, închizându-le ermetic. Cordajele tendinoase se întind și previn ca foițele să fie împinse înapoi în atriul stâng.
Mecanismul prolapsului: ce se întâmplă cu valva?
În cazul prolapsului de valvă mitrală, una sau ambele foițe valvulare sunt adesea “prea mari”, prea flexibile sau “laxe” pentru deschiderea valvei. Atunci când ventriculul se contractă, în loc să se închidă ferm și plat, aceste foițe bombează sau “se balonează” înapoi în atriul stâng, asemănător unei parașute care se umflă sau unei umbrele întoarse pe dos de vânt.
Această bombare bruscă este cea care produce sunetul distinctiv auzit de medic: “clicul”. Acesta este un sunet scurt, ascuțit, care apare la mijlocul contracției ventriculare (mezosistolic), și reprezintă momentul în care cordajele tendinoase, care sunt adesea alungite, se întind brusc și se opresc, ca o sfoară care este smucită.
În multe cazuri, deși bombează, foițele valvulare își mențin etanșeitatea, iar “clicul” este singura manifestare. Însă, când prolapsul este mai pronunțat, foițele nu mai coaptează (nu se mai închid) perfect. Din cauza acestei închideri incomplete, o cantitate mică de sânge este împinsă înapoi, cu presiune, în atriul stâng la fiecare bătaie. Această scurgere anormală de sânge se numește regurgitare mitrală. Sunetul produs de acest jet de sânge turbulent care se întoarce în atriu este “suflul” (murmurul) pe care medicul îl poate auzi imediat după clic. Prezența și intensitatea acestui suflu sunt indicatori mult mai importanți ai severității afecțiunii decât simpla prezență a clicului.
Cauza cea mai frecventă a acestei laxități a foițelor valvulare este o condiție numită degenerare mixomatoasă. Aceasta este o particularitate, adesea moștenită genetic, a țesutului conjunctiv, care face ca foițele valvei și cordajele să fie mai groase, mai elastice și mai “gelatinoase” decât în mod normal, permițându-le să se întindă și să prolabeze. Mai rar, prolapsul poate fi secundar altor afecțiuni ale țesutului conjunctiv, precum sindromul Marfan.
Când devine o problemă? Simptome și complicații posibile
Așa cum am menționat, marea majoritate a persoanelor cu prolaps de valvă mitrală sunt complet asimptomatice și își trăiesc viața fără nicio restricție, diagnosticul fiind o descoperire întâmplătoare. Cu toate acestea, un subgrup de pacienți poate dezvolta o serie de simptome, care, deși adesea nu sunt periculoase, pot fi supărătoare.
Cel mai frecvent simptom raportat este reprezentat de palpitații. Pacienții descriu o conștientizare a bătăilor inimii, care pot fi resimțite ca bătăi rapide, neregulate sau ca “bătăi sărite”. Acestea sunt adesea cauzate de extrasistolele (bătăi suplimentare inofensive) sau, mai rar, de aritmii mai complexe. Durerea toracică este un alt simptom posibil, dar este esențial de înțeles că aceasta este, de obicei, o durere atipică, nelegată de efort și diferită de cea din angina pectorală. Este adesea descrisă ca o înțepătură ascuțită, de scurtă durată, localizată în stânga pieptului. Alte simptome mai puțin specifice pot include stări de oboseală, amețeală, dificultăți de respirație (în special la efort) și, uneori, stări de anxietate sau atacuri de panică.
Problema serioasă, care necesită monitorizare atentă, nu este prezența clicului, ci dezvoltarea și progresia regurgitării mitrale. Atunci când valva nu se mai închide competent, iar cantitatea de sânge care se întoarce în atriul stâng este semnificativă, inima este forțată să muncească suplimentar pentru a compensa. Pe parcursul anilor, acest efort suplimentar poate duce la dilatarea atriului stâng și a ventriculului stâng și, în final, la slăbirea mușchiului cardiac, o condiție numită insuficiență cardiacă. De asemenea, prolapsul de valvă mitrală cu regurgitare crește riscul de a dezvolta fibrilație atrială și, deși riscul este foarte mic datorită protocoalelor moderne, crește susceptibilitatea la endocardită infecțioasă, o infecție a valvelor inimii.
Diagnosticul: de la ascultație la ecocardiografie
Diagnosticul prolapsului de valvă mitrală începe în cabinetul medicului, prin ascultarea inimii cu stetoscopul. Auzirea clicului mezosistolic, urmat sau nu de un suflu de regurgitare, ridică suspiciunea.
Confirmarea diagnosticului și, cel mai important, evaluarea severității afecțiunii se fac printr-o singură investigație cheie: ecocardiografia. Această ecografie cardiacă este standardul de aur. Ea folosește ultrasunete pentru a crea imagini video detaliate ale inimii în mișcare. Medicul poate vizualiza direct foițele valvei mitrale, poate confirma bombarea lor în atriul stâng și poate măsura grosimea acestora. Cu ajutorul tehnicii Doppler, ecocardiografia poate vizualiza fluxurile de sânge colorat și poate măsura cu exactitate dacă există regurgitare mitrală și cât de severă este aceasta. O ecografie cardiacă este esențială pentru a stabili un diagnostic corect, pentru a stratifica riscul și pentru a decide planul de monitorizare sau tratament. În funcție de simptome, medicul poate recomanda și un EKG sau o monitorizare Holter pentru a evalua eventualele aritmii.
Managementul și opțiunile de tratament
Managementul prolapsului de valvă mitrală depinde în totalitate de severitatea sa. Pentru marea majoritate a pacienților, cei cu prolaps minor, fără regurgitare sau cu regurgitare trivială și fără simptome, tratamentul constă în reasigurare. Aceasta nu este o boală periculoasă în forma sa ușoară. Medicul va recomanda, de obicei, menținerea unui stil de viață sănătos și monitorizarea ecocardiografică periodică, la fiecare 3-5 ani, pentru a se asigura că afecțiunea nu progresează.
Dacă pacientul prezintă simptome supărătoare, precum palpitații sau anxietate, medicul poate prescrie un tratament medicamentos, de obicei un beta-blocant. Acesta ajută la calmarea ritmului cardiac, la reducerea forței de contracție și la ameliorarea simptomelor.
Singura situație în care prolapsul de valvă mitrală devine o problemă “serioasă” este atunci când regurgitarea mitrală devine severă. În acest stadiu, tratamentul nu mai vizează simptomele, ci corectarea defectului mecanic. Atunci când ecocardiografia arată o regurgitare severă, chiar dacă pacientul încă se simte relativ bine, se recomandă intervenția chirurgicală de reparare a valvei mitrale. Așteptarea apariției simptomelor de insuficiență cardiacă poate duce la deteriorarea ireversibilă a mușchiului cardiac. Operația de elecție este plastia (repararea) valvei, o procedură prin care chirurgul reface anatomia valvei native, păstrând-o. Doar în cazurile în care repararea nu este posibilă, se recurge la înlocuirea valvei.
Concluzie
Prolapsul de valvă mitrală este o afecțiune valvulară extrem de comună, care pentru majoritatea oamenilor rămâne o simplă particularitate anatomică inofensivă, descoperită întâmplător. “Clicul” auzit la inimă este adesea doar un sunet, nu un semn de boală. Cu toate acestea, este esențial ca diagnosticul să fie confirmat printr-o ecocardiografie. Această investigație stabilește cu certitudine dacă prolapsul este benign sau dacă este însoțit de o regurgitare mitrală semnificativă. Printr-o monitorizare cardiologică corectă și periodică, medicul poate identifica din timp acel mic procent de pacienți la care afecțiunea progresează și poate interveni chirurgical la momentul optim, înainte ca inima să fie afectată.
