Artroza: cauze, diagnostic și opțiuni de tratament

Artroza, cunoscută și sub denumirea de osteoartrită, este cea mai frecventă afecțiune articulară la nivel mondial și o cauză majoră de durere și dizabilitate, în special în rândul populației adulte și vârstnice. Este o boală degenerativă, cronică, caracterizată prin deteriorarea progresivă a cartilajului care acoperă și protejează capetele oaselor dintr-o articulație. Acest proces de “uzură” duce la frecarea directă a oaselor, generând durere, inflamație și limitarea mobilității.

Spre deosebire de alte forme de artrită, precum poliartrita reumatoidă, artroza nu este o boală autoimună, ci este considerată în principal rezultatul stresului mecanic și al proceselor biologice care duc la degradarea cartilajului articular. Deși este adesea asociată cu înaintarea în vârstă, artroza nu este o consecință inevitabilă a îmbătrânirii, ci o afecțiune complexă, influențată de o multitudine de factori de risc. Articulațiile cel mai des afectate sunt cele care suportă greutate, precum genunchii și șoldurile, dar și articulațiile mâinilor și coloana vertebrală.

Ce este artroza și cum afectează articulațiile?

Pentru a înțelege artroza, este esențial să înțelegem structura și funcția unei articulații sănătoase. Capetele oaselor care se întâlnesc într-o articulație sunt acoperite de un strat neted, elastic și rezistent de țesut numit cartilaj articular. Acest cartilaj, împreună cu lichidul sinovial care lubrifiază articulația, acționează ca un amortizor de șocuri și permite o mișcare lină, fără frecare și fără durere.

În artroză, acest echilibru delicat este perturbat. Procesul degenerativ începe cu deteriorarea structurală a cartilajului. Suprafața sa, inițial netedă ca sticla, devine aspră și neregulată. Pe măsură ce boala progresează, cartilajul se subțiază din ce în ce mai mult, până când, în stadiile avansate, poate dispărea complet în anumite zone. Acest proces lasă osul de sub cartilaj (osul subcondral) neprotejat. Frecarea directă os-pe-os în timpul mișcării este extrem de dureroasă și duce la deteriorarea suplimentară a articulației.

Organismul încearcă să compenseze această pierdere, dar procesul de reparație este imperfect. La marginile articulației se formează excrescențe osoase, numite osteofite (cunoscute popular ca “ciocuri”), care pot limita și mai mult mișcarea și pot provoca durere. În plus, mici fragmente de cartilaj sau os se pot desprinde și pot pluti în lichidul sinovial, cauzând iritație și inflamație a membranei sinoviale (sinovită), ceea ce duce la umflarea articulației.

Cauze și factori de risc: de ce apare artroza?

Dezvoltarea artrozei este un proces multifactorial, rezultatul unei interacțiuni complexe între predispoziția genetică și factorii de mediu sau stil de viață.

• Vârsta: Este cel mai important factor de risc. Riscul de a dezvolta artroză crește semnificativ după vârsta de 50 de ani. Uzura cumulativă de-a lungul anilor, combinată cu o capacitate redusă a organismului de a repara cartilajul, contribuie la acest proces.
• Greutatea corporală: Excesul de greutate este unul dintre cei mai puternici și, totodată, modificabili factori de risc, în special pentru articulațiile șoldului și genunchiului. Impactul este dublu: pe de o parte, fiecare kilogram în plus adaugă o presiune mecanică suplimentară de câteva kilograme asupra articulațiilor portante, accelerând uzura. Pe de altă parte, obezitatea este recunoscută ca o stare pro-inflamatorie, țesutul adipos eliberând substanțe chimice care pot contribui la degradarea cartilajului în tot corpul.
• Traumatismele articulare anterioare: O leziune articulară majoră, cum ar fi o fractură care implică o articulație sau o ruptură de menisc sau de ligament la nivelul genunchiului, crește exponențial riscul de a dezvolta artroză post-traumatică în acea articulație, chiar și la mulți ani după accident.
• Suprasolicitarea articulară: Anumite profesii care implică mișcări repetitive (îngenunchere, aplecare, ridicare de greutăți) sau anumite sporturi de mare impact (fotbal, atletism) pot supune articulațiile unui stres mecanic crescut, favorizând apariția precoce a modificărilor degenerative.
• Factorii genetici: Există o componentă ereditară clară în artroză. Persoanele cu membri ai familiei care suferă de această afecțiune au un risc mai mare de a o dezvolta la rândul lor. Genetica poate influența compoziția și rezistența cartilajului, făcându-l mai vulnerabil la degradare.
• Sexul: Femeile, în special după menopauză, au o incidență mai mare a artrozei, în special la nivelul mâinilor și genunchilor.

Simptomele artrozei: cum se manifestă?

Simptomele artrozei se instalează de obicei lent și progresiv, pe parcursul a luni sau ani.

• Durerea: Este simptomul principal. Inițial, este o durere mecanică, ce apare în timpul sau după mișcare și se ameliorează la repaus. Pe măsură ce boala avansează, durerea poate deveni constantă, apărând și în repaus sau chiar în timpul nopții, afectând calitatea somnului. Durerea de genunchi este una dintre cele mai frecvente manifestări.
• Redoarea articulară (înțepenirea): Este caracteristică redoarea matinală sau după perioade de inactivitate (de exemplu, după statul pe scaun o perioadă mai lungă). Această rigiditate este de obicei de scurtă durată, ameliorându-se după câteva minute de mișcare.
• Limitarea mobilității: Pacientul poate constata că nu mai poate îndoi sau întinde complet articulația afectată, ceea ce duce la dificultăți în efectuarea activităților zilnice, precum urcatul scărilor sau încălțatul.
• Cracmente și crepitații: Zgomotele sau senzațiile de “scârțâit”, “pocnitură” sau “nisip în articulație” în timpul mișcării sunt frecvente și sunt cauzate de frecarea suprafețelor articulare aspre.
• Tumefacția (umflarea): Acumularea de lichid în exces în articulație poate duce la umflarea acesteia, în special după un efort mai mare.

Diagnosticul artrozei: cum stabilește medicul afecțiunea?

Diagnosticul artrozei se bazează pe o combinație între istoricul medical al pacientului, examenul clinic și investigațiile imagistice.

• Anamneza și examenul clinic: Medicul va discuta în detaliu cu pacientul despre simptomele sale (tipul durerii, momentul apariției, factori agravanți/amelioranți) și va efectua un examen fizic al articulațiilor afectate. Acesta va evalua prezența durerii la palpare, gradul de mobilitate, stabilitatea articulară, prezența umflăturilor sau a deformărilor și va asculta eventualele crepitații în timpul mișcării.
• Investigații imagistice:
  • Radiografia: Este principala metodă de confirmare a diagnosticului. Deși nu poate vizualiza direct cartilajul, radiografia arată consecințele pierderii acestuia. Semnele radiologice clasice ale artrozei includ: îngustarea spațiului articular (indicând subțierea cartilajului), prezența osteofitelor (ciocurilor osoase), scleroza subcondrală (îngroșarea osului de sub cartilaj) și, în stadii avansate, deformarea capetelor osoase. O formă particulară, coxartroza, sau artroza șoldului, are o imagine radiologică foarte caracteristică.
  • Rezonanța Magnetică (RMN): Nu este necesară pentru diagnosticul de rutină, dar poate fi utilă în cazuri atipice, pentru a exclude alte cauze de durere articulară sau pentru a evalua în detaliu starea cartilajului și a structurilor moi din jurul articulației (meniscuri, ligamente).
• Analize de sânge: Este important de reținut că nu există un test de sânge specific pentru artroză. Medicul poate recomanda analize pentru a exclude alte tipuri de artrită, cum ar fi poliartrita reumatoidă, care este o boală inflamatorie sistemică și se asociază cu anumiți markeri în sânge.

Odată ce diagnosticul de artroză este confirmat, medicul specialist va elabora un plan de tratament individualizat. Este important de înțeles că, fiind o afecțiune degenerativă, artroza nu poate fi vindecată în sensul refacerii complete a cartilajului pierdut. Cu toate acestea, există numeroase opțiuni terapeutice extrem de eficiente care pot schimba radical evoluția bolii.

Obiectivele Tratamentului în Artroză

Strategia de management a artrozei este una pe termen lung și se concentrează pe atingerea unor obiective clare, menite să îmbunătățească semnificativ calitatea vieții pacientului:

• Controlul durerii și al inflamației: Acesta este cel mai imediat și important obiectiv.
• Îmbunătățirea și menținerea funcției articulare: Păstrarea mobilității și a forței musculare este esențială pentru independența pacientului.
• Limitarea progresiei leziunilor: Deși boala nu poate fi oprită complet, anumite intervenții pot încetini ritmul de degradare a cartilajului.
• Educarea pacientului: Înțelegerea afecțiunii și implicarea activă a pacientului în propriul plan de tratament sunt cruciale pentru succesul pe termen lung.

Opțiuni de Tratament Non-Farmacologice

Acestea reprezintă piatra de temelie a managementului artrozei și ar trebui să fie parte integrantă a oricărui plan de tratament, indiferent de stadiul bolii.

Managementul Greutății Corporale Reducerea greutății corporale este, probabil, cea mai eficientă măsură non-chirurgicală pentru pacienții supraponderali cu artroză a șoldului sau a genunchiului. Chiar și o scădere modestă în greutate (5-10% din total) poate duce la o reducere dramatică a durerii și la o îmbunătățire semnificativă a funcției articulare, diminuând totodată stresul mecanic asupra cartilajului rămas.

Kinetoterapia și Exercițiile Fizice Contrar intuiției unor pacienți, care se tem să nu “uzeze” și mai mult articulația, repausul prelungit este dăunător. Mișcarea este esențială. Un program de exerciții bine structurat, ideal sub îndrumarea unui kinetoterapeut, este vital. Acesta trebuie să includă:

• Exerciții de fortifiere: Întărirea mușchilor din jurul articulației afectate (de exemplu, cvadricepsul pentru genunchi) oferă un suport mai bun, preia o parte din șocuri și stabilizează articulația.
• Exerciții de mobilitate: Mișcările ample și stretching-ul blând ajută la combaterea redorii și la menținerea unui grad cât mai mare de flexibilitate.
• Exerciții aerobice cu impact redus: Activități precum înotul, aqua-gym, mersul pe bicicletă (staționară sau în aer liber) sau plimbările pe teren plat îmbunătățesc sănătatea cardiovasculară și ajută la controlul greutății, fără a pune presiune suplimentară pe articulațiile dureroase. Un program de recuperare specializat, similar celui necesar după leziuni sportive, este adesea benefic, iar un consult la ortopedie poate clarifica tipurile de mișcare permise.

Terapia fizică și ocupațională Un fizioterapeut poate învăța pacientul tehnici specifice pentru a reduce durerea și a îmbunătăți mișcarea. Un terapeut ocupațional poate oferi soluții practice pentru a adapta activitățile zilnice, reducând stresul pe articulații, și poate recomanda utilizarea unor dispozitive de asistență (bastoane, cadre de mers, orteze).

Tratamentul Farmacologic

Medicația este utilizată pentru a gestiona simptomele, în special durerea, și trebuie întotdeauna combinată cu măsurile non-farmacologice.

Medicația topică Pentru articulațiile superficiale, precum cele ale mâinilor sau genunchilor, cremele, gelurile sau plasturii cu antiinflamatoare non-steroidiene (AINS) pot fi foarte eficienți. Aceștia reduc durerea și inflamația local, cu un risc mult mai mic de efecte adverse sistemice.

Medicația orală

• Paracetamolul: Este adesea recomandat ca primă opțiune pentru durerea de intensitate ușoară spre moderată, datorită profilului său bun de siguranță.
• Antiinflamatoarele Non-Steroidiene (AINS): Medicamente precum ibuprofenul, naproxenul sau diclofenacul sunt foarte eficiente, reducând atât durerea, cât și inflamația. Cu toate acestea, utilizarea lor pe termen lung, în special la pacienții vârstnici sau cu alte afecțiuni, trebuie făcută cu prudență, din cauza riscurilor gastrointestinale, renale și cardiovasculare.

Infiltrațiile Intra-articulare Când durerea nu este controlată de medicația orală, se poate apela la injectarea unor substanțe direct în articulație.

• Corticosteroizii: Sunt agenți antiinflamatori puternici care pot oferi o ameliorare rapidă și semnificativă a durerii și a umflăturii. Efectul este însă temporar (de la câteva săptămâni la câteva luni), iar numărul de infiltrații este limitat.
• Acidul hialuronic (viscosuplimentarea): Această procedură implică injectarea unei substanțe vâscoase, similare lichidului sinovial natural, cu scopul de a lubrifia articulația și de a amortiza șocurile. Efectul se instalează mai lent, dar poate fi de durată mai lungă la anumiți pacienți.

Opțiuni Chirurgicale

Chirurgia este rezervată stadiilor avansate de artroză, atunci când durerea este severă, permanentă, iar funcția articulară este profund afectată, calitatea vieții fiind compromisă în ciuda epuizării tratamentelor conservatoare.

Artroscopia Această procedură minim invazivă folosește o cameră video și instrumente subțiri pentru a vizualiza și a lucra în interiorul articulației. Deși populară în trecut pentru “curățarea” articulației artritice, studiile recente au arătat că artroscopia genunchiului pentru artroza generalizată are beneficii limitate. Rolul său actual este rezervat cazurilor în care există o problemă mecanică asociată, precum o ruptură de menisc sau un fragment de cartilaj desprins.

Osteotomia Este o intervenție chirurgicală prin care osul este tăiat și repoziționat pentru a schimba aliniamentul articulației. Scopul este de a transfera greutatea de pe zona de cartilaj uzată pe o zonă mai sănătoasă. Este o opțiune de luat în calcul la pacienții mai tineri și activi, cu artroză localizată, pentru a amâna necesitatea unei proteze. O osteotomie poate corecta deformări semnificative.

Artroplastia (Protezarea Articulară) Aceasta reprezintă soluția definitivă și cea mai de succes pentru artroza în stadiu terminal. Procedura constă în îndepărtarea suprafețelor articulare deteriorate și înlocuirea lor cu componente artificiale (proteze) din metal, plastic de înaltă densitate sau ceramică. Protezarea șoldului și a genunchiului sunt printre cele mai de succes intervenții chirurgicale din medicina modernă, având o rată de succes extrem de mare în ceea ce privește eliminarea durerii și redobândirea funcției, permițând pacienților să se întoarcă la o viață activă.