Hiperparatiroidismul este o afecțiune endocrinologică caracterizată prin producția excesivă de parathormon (PTH) de către una sau mai multe dintre cele patru glande paratiroide. Acest exces hormonal duce la o creștere anormală a nivelului de calciu în sânge, o condiție numită hipercalcemie, care stă la baza unui spectru larg de simptome adesea vagi și aparent fără legătură. De la o stare de oboseală cronică și dureri osoase, la formarea de pietre la rinichi și tulburări cognitive, manifestările hiperparatiroidismului sunt diverse și pot afecta semnificativ calitatea vieții.
Deoarece simptomele sale sunt nespecifice, afecțiunea este frecvent subdiagnosticată sau descoperită întâmplător, în urma unor analize de sânge de rutină. Înțelegerea rolului glandelor paratiroide și a modului în care excesul de parathormon perturbă echilibrul delicat al calciului în organism este esențială pentru a recunoaște semnele bolii și pentru a solicita un consult de specialitate.
Ce sunt glandele paratiroide și care este rolul parathormonului?
Glandele paratiroide sunt patru glande endocrine mici, de mărimea unui bob de orez, situate de obicei în spatele glandei tiroide, la nivelul gâtului. În ciuda numelui și a proximității lor, funcția lor este complet independentă de cea a tiroidei. Rolul unic și vital al glandelor paratiroide este de a regla nivelul de calciu din sânge, menținându-l într-un interval foarte strâns.
Principalul instrument prin care realizează acest reglaj este parathormonul (PTH). Atunci când nivelul de calciu din sânge scade, glandele paratiroide detectează această modificare și secretă PTH. Parathormonul acționează ca un mesager, având trei ținte principale pentru a restabili nivelul normal de calciu. În primul rând, stimulează eliberarea calciului depozitat în oase direct în fluxul sanguin. În al doilea rând, acționează la nivelul rinichilor, reducând cantitatea de calciu eliminată prin urină. Tot la nivel renal, PTH stimulează activarea vitaminei D, care, la rândul ei, crește absorbția calciului din alimente la nivelul intestinului. Acest sistem de feedback negativ este extrem de precis: odată ce nivelul de calciu din sânge revine la normal, glandele paratiroide își încetează secreția de PTH.
Ce se întâmplă în hiperparatiroidism?
În hiperparatiroidism, acest sistem de reglare fină este stricat. Una sau mai multe glande paratiroide devin hiperactive și secretă cantități mari de PTH în mod autonom, ignorând nivelul de calciu din sânge, care este deja normal sau chiar crescut. Acest flux constant și necontrolat de parathormon duce la o mobilizare excesivă a calciului din oase, la o reabsorbție crescută la nivel renal și la o absorbție intestinală amplificată, având ca rezultat final hipercalcemia. Practic, organismul “fură” calciu din oase pentru a-l vărsa în sânge, unde nivelul său devine toxic.
Tipurile și cauzele hiperparatiroidismului
Există două tipuri principale de hiperparatiroidism.
Hiperparatiroidismul primar este cea mai frecventă formă și se referă la o problemă intrinsecă a glandelor paratiroide. În aproximativ 80-85% din cazuri, cauza este un adenom paratiroidian, o tumoră benignă, non-canceroasă, a uneia singure dintre cele patru glande, care începe să producă PTH în mod necontrolat. Mai rar, cauza poate fi hiperplazia, o mărire a tuturor celor patru glande. Carcinomul paratiroidian, o tumoră malignă, este extrem de rar. Această afecțiune hormonală complexă poate avea manifestări diverse, fiind uneori asociată și cu alte tulburări endocrine, precum cele tiroidiene, necesitând o abordare integrată. Afectarea osoasă este o consecință directă, ducând la o fragilitate similară cu cea din osteoporoză.
Hiperparatiroidismul secundar este o condiție reactivă, în care glandele paratiroide devin hiperactive ca răspuns la o altă afecțiune medicală ce cauzează un nivel cronic scăzut de calciu în sânge. Cea mai comună cauză este insuficiența renală cronică, în care rinichii nu mai pot activa vitamina D și nu mai pot reabsorbi calciul eficient. De asemenea, malabsorbția severă de calciu din cauza unor afecțiuni digestive sau o deficiență severă de vitamina D pot duce la hiperparatiroidism secundar. În acest caz, glandele paratiroide funcționează corect, încercând să compenseze o problemă externă.
Simptomele hiperparatiroidismului: “bones, stones, abdominal groans, and psychic moans”
Simptomele hiperparatiroidismului sunt cauzate de efectele hipercalcemiei asupra diverselor organe și sisteme. O expresie clasică din medicina anglo-saxonă le descrie sugestiv: “oase, pietre, gemete abdominale și lamentări psihice”.
Afectarea osoasă este una dintre consecințe. Extracția cronică a calciului din schelet duce la pierderea densității minerale osoase, o condiție numită osteopenie sau osteoporoză secundară. Oasele devin fragile și predispuse la fracturi de fragilitate. Pacienții pot resimți dureri osoase difuze, în special la nivelul picioarelor și al spatelui.
Afectarea renală este o altă manifestare clasică. Nivelul crescut de calciu în sânge este filtrat de rinichi, care devin suprasolicitați. Excesul de calciu eliminat prin urină (hipercalciurie) favorizează formarea de calculi renali (pietre la rinichi). De fapt, descoperirea unor pietre la rinichi recurente la un pacient ar trebui să ridice întotdeauna suspiciunea unui hiperparatiroidism primar. Pe termen lung, depunerile de calciu în țesutul renal pot duce la deteriorarea funcției renale.
Simptomele abdominale (“gemetele”) pot include dureri abdominale nespecifice, greață, vărsături, constipație și pierderea apetitului. Hipercalcemia poate crește, de asemenea, riscul de a dezvolta pancreatită acută.
Manifestările neuropsihice (“lamentările”) sunt adesea cele mai subtile și mai derutante. Oboseala cronică, slăbiciunea musculară, stările de depresie, anxietatea, iritabilitatea, dificultățile de concentrare și problemele de memorie sunt extrem de frecvente. Mulți pacienți descriu o “ceață mentală” și o pierdere a vitalității, simptome care sunt adesea puse pe seama stresului sau a îmbătrânirii, întârziind diagnosticul corect. O evaluare completă, într-un centru de endocrinologie în Satu Mare, este esențială pentru a corela aceste simptome diverse și pentru a stabili un diagnostic de certitudine.
Diagnosticul hiperparatiroidismului: o investigație biochimică și imagistică
Deoarece simptomele hiperparatiroidismului sunt adesea subtile și nespecifice, mulți pacienți sunt diagnosticați în mod accidental. În cadrul unui set de analize de rutină, se poate descoperi un nivel crescut al calciului în sânge, un semnal de alarmă care declanșează o investigație mai amănunțită. Este esențial de înțeles că diagnosticul de hiperparatiroidism primar este, în esență, unul biochimic, stabilit pe baza analizelor de sânge și urină. Investigațiile imagistice, deși importante, intervin într-o etapă ulterioară, nu pentru a pune diagnosticul, ci pentru a localiza sursa problemei în vederea unui tratament.
Confirmarea biochimică: analizele de sânge și urină
Odată ce un nivel crescut al calciului seric este detectat, medicul va recomanda un set de analize specifice pentru a confirma diagnosticul de hiperparatiroidism primar. Tabloul biochimic clasic al acestei afecțiuni se bazează pe o triadă de rezultate. Primul element este confirmarea hipercalcemiei, adesea prin măsurarea calciului ionic, care este forma activă biologic și mai precisă. Al doilea și cel mai important element este măsurarea nivelului de parathormon (PTH). Într-un organism sănătos, un nivel crescut de calciu ar trebui să suprime producția de PTH. În hiperparatiroidismul primar, acest mecanism de feedback este stricat: nivelul de PTH este crescut, în ciuda prezenței calciului în exces. Chiar și un nivel de PTH în limita superioară a normalului este considerat “inadecvat de normal” în contextul hipercalcemiei și susține diagnosticul. Al treilea element, adesea prezent, este un nivel scăzut al fosforului în sânge, deoarece PTH în exces crește eliminarea acestuia prin urină.
Medicul va evalua, de asemenea, nivelul de vitamina D. O deficiență severă de vitamina D poate duce la o formă reactivă, secundară, de hiperparatiroidism, deci este importantă excluderea acestei posibilități. De asemenea, funcția renală trebuie evaluată pentru a exclude insuficiența renală cronică, o altă cauză majoră de hiperparatiroidism secundar. Pentru a finaliza tabloul biochimic, se poate efectua o analiză a urinei colectate pe 24 de ore pentru a măsura cantitatea de calciu eliminată. Acest test este util pentru a exclude o afecțiune genetică rară cu simptome similare. Complexitatea acestor analize hormonale, similară cu cea din diagnosticarea altor afecțiuni endocrine precum sindromul Cushing, necesită o interpretare de specialitate.
Evaluarea impactului asupra organelor țintă
După confirmarea diagnosticului biochimic, următorul pas este evaluarea gradului de afectare a organismului. Aceste investigații ajută la stabilirea severității bolii și la luarea deciziei terapeutice. Pentru a evalua impactul asupra scheletului, se efectuează o osteodensitometrie DXA. Aceasta este o investigație imagistică specială, care măsoară densitatea minerală osoasă și poate diagnostica prezența osteoporozei sau a osteopeniei. În contextul hiperparatiroidismului, se scanează de obicei coloana lombară, șoldul și, în mod specific, antebrațul, deoarece osul de la acest nivel este deosebit de sensibil la acțiunea PTH.
Pentru evaluarea afectării renale, se realizează o ecografie renală sau alte investigații imagistice abdominale. Acestea au ca scop identificarea prezenței pietrelor la rinichi (nefrolitiază) sau a depunerilor de calciu în țesutul renal (nefrocalcinoză), chiar dacă acestea sunt asimptomatice.
Localizarea glandei hiperactive: studiile imagistice preoperatorii
Aceste investigații se efectuează doar după ce diagnosticul de hiperparatiroidism primar a fost stabilit cu certitudine și s-a luat decizia de a interveni chirurgical. Rolul lor este de a ghida chirurgul, ajutându-l să localizeze adenomul sau glandele hiperplazice înainte de operație, permițând astfel o intervenție minim invazivă.
Prima metodă utilizată este adesea ecografia cervicală. Un medic experimentat poate vizualiza glandele paratiroide mărite, localizate în spatele glandei tiroide. Este o metodă non-invazivă și accesibilă, dar are limitarea că nu poate detecta adenoamele situate în locații atipice (ectopice), cum ar fi în torace.
Standardul de aur în imagistica funcțională este scintigrafia paratiroidiană cu Sestamibi. Această procedură implică injectarea unei cantități mici de trasor radioactiv, care este captat și reținut în mod specific de țesutul paratiroidian hiperactiv. Imaginile obținute vor arăta un “punct fierbinte” la nivelul adenomului. Adesea, această tehnică este combinată cu o tomografie computerizată (SPECT-CT), care fuzionează imaginea funcțională cu cea anatomică, oferind chirurgului o hartă tridimensională extrem de precisă a localizării glandei bolnave.
Opțiuni de tratament pentru hiperparatiroidismul primar
Odată ce diagnosticul de hiperparatiroidism primar este stabilit cu certitudine, medicul endocrinolog va discuta cu pacientul opțiunile de management. Este important de menționat că singurul tratament curativ pentru această afecțiune este cel chirurgical, prin îndepărtarea glandei sau a glandelor paratiroide hiperactive, o procedură numită paratiroidectomie. Decizia de a interveni chirurgical depinde de prezența simptomelor și a complicațiilor, de nivelul calciului din sânge și de vârsta pacientului.
Când este indicată intervenția chirurgicală?
Conform ghidurilor internaționale, intervenția chirurgicală este recomandată tuturor pacienților simptomatici. Aceasta include orice persoană care a dezvoltat complicații ale bolii, precum pietre la rinichi, osteoporoză diagnosticată prin testul DXA sau o funcție renală redusă. De asemenea, pacienții care, deși nu au complicații majore, resimt simptome nespecifice, dar supărătoare, precum oboseală cronică, dureri osoase sau tulburări cognitive, sunt candidați pentru operație.
Chirurgia este recomandată și unui subgrup de pacienți asimptomatici, care prezintă un risc crescut de a dezvolta complicații în viitor. Printre aceștia se numără pacienții cu un nivel al calciului seric semnificativ crescut, cei cu o eliminare foarte mare de calciu prin urină și, în mod special, toți pacienții cu vârsta sub 50 de ani. La această categorie de vârstă, se consideră că boala, lăsată netratată pe parcursul a zeci de ani, va duce aproape inevitabil la apariția complicațiilor.
Intervenția chirurgicală: paratiroidectomia minim invazivă
Datorită progreselor în tehnicile de localizare preoperatorie, chirurgia paratiroidiană a devenit o intervenție de mare finețe și siguranță. În majoritatea cazurilor, când studiile imagistice au identificat cu precizie un singur adenom, se poate efectua o paratiroidectomie minim invazivă. Procedura presupune o incizie mică, de doar 2-3 cm, la baza gâtului. Chirurgul disecă țesuturile direct către glanda anormală și o îndepărtează, lăsând pe loc celelalte trei glande sănătoase. O tehnică modernă, esențială pentru succesul operației, este monitorizarea intraoperatorie a nivelului de PTH. Deoarece parathormonul are un timp de înjumătățire foarte scurt, măsurarea nivelului său înainte și la 10 minute după îndepărtarea glandei suspecte poate confirma pe loc succesul intervenției. O scădere de peste 50% a valorii PTH indică faptul că sursa problemei a fost eliminată. Intervențiile la nivelul glandelor din regiunea gâtului sunt delicate și necesită o expertiză chirurgicală, fiind similare în complexitate cu cele pentru cancerul tiroidian.
Ce se întâmplă după operație? Recuperarea și prognosticul
După o intervenție chirurgicală reușită, spitalizarea este de obicei scurtă. Principala provocare postoperatorie este managementul hipocalcemiei. Odată ce sursa de PTH în exces este eliminată, glandele paratiroide rămase, care au fost inactive pentru o perioadă lungă, au nevoie de timp pentru a-și relua funcția. În paralel, scheletul, care a fost “înfometat” de calciu, începe să absoarbă masiv calciul din sânge, un fenomen numit “sindromul osului flămând”. Acești doi factori pot duce la o scădere bruscă a nivelului de calciu, manifestată prin furnicături și crampe musculare. Această hipocalcemie tranzitorie este anticipată și se gestionează prin administrarea de suplimente de calciu și vitamina D activă, până la restabilirea funcției normale a glandelor.
Prognosticul pe termen lung după operație este excelent, cu o rată de vindecare de peste 95%. Nivelurile de calciu și PTH se normalizează. Densitatea osoasă începe să se îmbunătățească vizibil încă din primul an, iar riscul de a forma noi pietre la rinichi scade dramatic. La majoritatea pacienților, simptomele neuropsihice precum oboseala și “ceața mentală” se ameliorează semnificativ, contribuind la o creștere spectaculoasă a calității vieții. Urmărirea postoperatorie este importantă și trebuie realizată de un specialist, o evaluare endocrinologică fiind esențială pentru ajustarea tratamentului substitutiv și monitorizarea pe termen lung.
Concluzie
Hiperparatiroidismul primar este o afecțiune endocrinologică frecventă, care, deși evoluează tăcut, poate duce la complicații severe la nivelul oaselor, rinichilor și al stării generale de sănătate. Vestea bună este că reprezintă o boală curabilă. Odată diagnosticul biochimic stabilit, paratiroidectomia, în special cea minim invazivă, este un tratament sigur și extrem de eficient, care nu doar că normalizează analizele, ci poate reversa o parte din daunele produse de boală. Recunoașterea simptomelor vagi și efectuarea unui simplu test de calciu seric pot fi primii pași în diagnosticarea acestei condiții și în recuperarea completă a sănătății.
