Hidrocelul este o afecțiune urologică frecventă, definită prin acumularea unei cantități anormale de lichid limpede în interiorul scrotului, în jurul unuia sau ambelor testicule. Această colecție de fluid duce la o mărire de volum a scrotului, care poate varia de la o umflătură discretă la una de dimensiuni considerabile. Deși aspectul său poate fi alarmant pentru pacient sau pentru părinți, în marea majoritate a cazurilor, hidrocelul este o condiție benignă (non-canceroasă) și nedureroasă.
Afecțiunea este întâlnită la orice vârstă, dar este deosebit de comună la nou-născuți, unde adesea se rezolvă de la sine. La adulți, apariția sa poate fi legată de diverși factori, de la inflamații minore la traumatisme. Înțelegerea mecanismului de formare, a cauzelor posibile și a modului în care se manifestă este esențială pentru a diferenția această condiție benignă de alte afecțiuni scrotale care ar putea necesita o atenție medicală urgentă.
Ce este hidrocelul și cum se formează?
Pentru a înțelege formarea unui hidrocel, este utilă o scurtă incursiune în anatomia scrotală. Fiecare testicul este învelit de un sac protector cu pereți dubli, numit tunica vaginalis. Între cele două straturi ale acestei tunici există în mod normal o cantitate foarte mică de lichid seros, care acționează ca un lubrifiant, permițând testiculului să se miște liber și fără frecare în interiorul scrotului.
Hidrocelul apare atunci când se produce un dezechilibru între producția și absorbția acestui lichid. Fie organismul produce prea mult fluid, fie capacitatea de drenaj și absorbție a acestuia este depășită, ducând la acumularea progresivă a fluidului în interiorul sacului. În funcție de mecanismul specific de formare, hidrocelul se clasifică în două tipuri principale.
Primul este hidrocelul necomunicant, tipul cel mai frecvent întâlnit la adulți. În acest caz, sacul din jurul testiculului este complet închis, fără a avea vreo legătură cu cavitatea abdominală. Acumularea de lichid se produce strict local, din cauza unui dezechilibru între secreția și absorbția fluidului la nivelul tunicii. Acest tip de hidrocel are, de obicei, o dimensiune relativ constantă.
Al doilea tip este hidrocelul comunicant, specific aproape exclusiv nou-născuților și sugarilor. În timpul dezvoltării fetale, testiculele coboară din abdomen în scrot printr-un canal numit processus vaginalis. În mod normal, acest canal se închide complet înainte sau la scurt timp după naștere. Într-un hidrocel comunicant, acest canal nu se închide, menținând o legătură deschisă între abdomen și scrot. Acest lucru permite lichidului normal din cavitatea abdominală să se scurgă în jos și să se acumuleze în jurul testiculului. O caracteristică distinctivă a acestuia este fluctuația în dimensiune: umflătura este de obicei mai mică dimineața și devine mai mare pe parcursul zilei sau în momente de efort.
Cauze și factori de risc
Cauzele apariției unui hidrocel variază semnificativ în funcție de vârsta pacientului. La nou-născuți și sugari, cauza este aproape exclusiv persistența canalului peritoneo-vaginal, fiind considerată o condiție congenitală care în majoritatea cazurilor se corectează spontan în primul an de viață.
La adulți și băieți mai mari, hidrocelul este de obicei de tip necomunicant. În multe situații, cauza exactă nu poate fi identificată, condiția fiind numită hidrocel idiopatic. Se presupune că un dezechilibru minor, cronic, între producția și absorbția de lichid duce la acumularea lentă a acestuia de-a lungul anilor. În alte cazuri, hidrocelul poate fi secundar, apărând ca o reacție la o altă problemă la nivelul scrotului. Factorii declanșatori pot include o inflamație sau infecție a testiculului sau a epididimului, un traumatism direct la nivelul scrotului sau, uneori, poate apărea ca o consecință tardivă după o intervenție chirurgicală în zona inghinală. Deși rar, un hidrocel poate masca o problemă mai gravă, precum o tumoră, motiv pentru care orice umflătură scrotală nou apărută trebuie evaluată de un medic pentru a exclude alte afecțiuni ale testiculelor.
Cum se manifestă hidrocelul? Simptome și semne clinice
Tabloul clinic al unui hidrocel necomplicat este de obicei destul de clar și specific. Principalul și, adesea, singurul simptom este umflătura scrotală nedureroasă. Pacientul sau părintele observă o mărire de volum a unei jumătăți a scrotului sau, mai rar, a ambelor. La palpare, umflătura este de obicei moale, elastică, netedă și nu provoacă durere. Absența durerii este un element cheie care diferențiază hidrocelul de alte condiții acute, precum torsiunea de testicul.
Pe măsură ce hidrocelul crește în dimensiuni, pacientul poate resimți o senzație de greutate, jenă sau presiune în scrot. Disconfortul este de natură mecanică, cauzat de greutatea și volumul lichidului, și nu este o durere ascuțită. Un semn clinic clasic, pe care medicul îl poate evidenția în cabinet, este transiluminarea pozitivă. Prin plasarea unei surse de lumină în spatele umflăturii scrotale, medicul poate observa dacă lumina trece prin masă. Deoarece hidrocelul conține un lichid clar, lumina îl va traversa cu ușurință, iar întregul scrot va părea că “strălucește”. Acest test simplu ajută la diferențierea unui hidrocel de o masă solidă sau de o colecție de sânge, prin care lumina nu poate trece.
Deși semnele clinice sunt adesea sugestive, confirmarea diagnosticului și evaluarea corectă a stării testiculului subiacent se fac prin intermediul unei ecografii scrotale. Rolul ecografiei în diagnosticarea precoce este crucial, fiind o metodă rapidă, neinvazivă și extrem de precisă pentru a vizualiza lichidul și a exclude alte patologii.
Diagnosticul de certitudine: rolul investigațiilor
Deși examenul clinic și transiluminarea pot sugera cu tărie diagnosticul de hidrocel, investigația de elecție pentru confirmare și pentru o evaluare completă este ecografia scrotală. Această metodă imagistică este rapidă, neinvazivă și extrem de precisă. Ghidul complet al ecografiei subliniază rolul său esențial în vizualizarea țesuturilor moi, iar în cazul hidrocelului, aceasta oferă informații cruciale. Ecografia confirmă fără echivoc prezența lichidului simplu în jurul testiculului și permite măsurarea exactă a volumului acestuia. Mai important, ecografia permite o vizualizare clară a testiculului și a epididimului, excluzând cu certitudine alte patologii care ar putea mima un hidrocel, precum tumori, chisturi complexe sau hernii.
Alte investigații, precum analizele de sânge sau de urină, nu sunt de obicei necesare pentru diagnosticul unui hidrocel simplu, dar pot fi solicitate de medic dacă există suspiciunea unei infecții sau a unei alte condiții medicale subiacente.
Managementul și tratamentul hidrocelului
Abordarea terapeutică a hidrocelului este fundamental diferită în funcție de vârsta pacientului și de tipul de hidrocel.
La nou-născuți și sugari, unde hidrocelul este de obicei comunicant și congenital, atitudinea standard este expectativa terapeutică sau “așteaptă și vezi”. Deoarece canalul peritoneo-vaginal se închide spontan în marea majoritate a cazurilor, medicii recomandă monitorizarea copilului pe parcursul primului an de viață. Intervenția chirurgicală este luată în considerare doar dacă hidrocelul persistă după vârsta de 12-18 luni, dacă atinge dimensiuni foarte mari și devine tensionat, sau dacă este asociat cu o hernie inghinală clinic manifestă, care prezintă riscul de încarcerare.
La adulți, unde hidrocelul este de obicei necomunicant și nu se rezolvă de la sine, decizia de a trata este una electivă, bazată în principal pe simptome și pe impactul asupra calității vieții pacientului. Nu toate hidrocelele la adult necesită tratament. Dacă hidrocelul este mic, complet asimptomatic și nu deranjează pacientul din punct de vedere estetic, el poate fi lăsat în siguranță sub observație.
Intervenția devine necesară atunci când hidrocelul începe să producă simptome. Indicațiile clare pentru tratament includ disconfortul sau durerea cauzată de greutatea și presiunea lichidului, jena mecanică care interferează cu activitățile zilnice (mers, sport) sau cu viața sexuală, și aspectul estetic, care poate provoca un stres psihologic semnificativ pentru pacient.
Opțiuni de tratament: de la aspirație la intervenția chirurgicală
Pentru hidrocelele simptomatice la adult, există mai multe opțiuni de tratament, însă eficacitatea lor variază considerabil.
Aspirația simplă Aceasta este cea mai simplă procedură, constând în puncționarea scrotului cu un ac și extragerea lichidului cu o seringă. Deși oferă o ameliorare imediată, rezultatul este doar temporar. Deoarece sacul care produce lichidul este lăsat pe loc, rata de recurență este extrem de mare, lichidul acumulându-se din nou în decurs de câteva săptămâni sau luni. Din acest motiv, aspirația simplă este rareori recomandată ca tratament definitiv și este rezervată pacienților foarte vârstnici sau cu multiple comorbidități, care nu pot suporta o intervenție chirurgicală.
Tratamentul chirurgical (Hidrocelectomia) Intervenția chirurgicală, numită hidrocelectomie, reprezintă standardul de aur și singura metodă de tratament definitivă și cu rată mare de succes pentru hidrocel. Procedura se efectuează de obicei sub anestezie rahidiană sau generală și durează mai puțin de o oră. Chirurgul urolog realizează o mică incizie la nivelul scrotului, prin care ajunge la sacul plin cu lichid. Lichidul este drenat, iar apoi chirurgul îndepărtează sacul producător de lichid (tunica vaginalis) sau îl întoarce pe dos și îl coase în spatele testiculului. Obiectivul ambelor tehnici este același: eliminarea spațiului în care fluidul se poate reacumula.
Succesul operației este de peste 95%. Recuperarea este de obicei rapidă, pacientul putând pleca acasă în aceeași zi. Este normală apariția unui edem (umflătură) și a unor echimoze (vânătăi) la nivelul scrotului în primele zile postoperatorii. Se recomandă purtarea unui suspensor scrotal și evitarea efortului fizic intens pentru câteva săptămâni.
Concluzie
Hidrocelul este o afecțiune benignă, caracterizată prin acumularea de lichid în scrot. În timp ce la sugari atitudinea este una de expectativă, la adult tratamentul devine o opțiune atunci când apar simptome precum durerea, disconfortul sau jena estetică. Deși există opțiuni minim invazive, precum aspirația, singura soluție curativă și de lungă durată este intervenția chirurgicală. Orice bărbat care observă o mărire de volum a scrotului trebuie să se prezinte la un consult urologic pentru un diagnostic corect și pentru a discuta despre cea mai potrivită cale de urmat.
