Hernia inghinală este una dintre cele mai frecvente afecțiuni chirurgicale întâlnite în practica medicală, afectând cu preponderență bărbații, deși nici femeile nu sunt complet ocolite de acest diagnostic. Această condiție se manifestă, în cele mai multe cazuri, prin apariția unei umflături vizibile și palpabile în zona inghinală (la rădăcina coapsei), care devine mai evidentă la efort sau în ortostatism (statul în picioare) și dispare, adesea, în poziția culcat.
Deși mulți pacienți tind să ignore această problemă atâta timp cât nu provoacă dureri insuportabile, este crucial de înțeles că hernia inghinală este un defect mecanic, o “ruptură” în structura peretelui abdominal, care nu se poate vindeca niciodată de la sine și nici prin tratamente medicamentoase. Înțelegerea anatomiei, a cauzelor și a riscurilor asociate este primul pas către luarea unei decizii informate privind tratamentul, care este exclusiv chirurgical.
Anatomia unei slăbiciuni: ce se întâmplă în peretele abdominal?
Peretele abdominal este o structură complexă, formată din straturi de mușchi și fascii (țesuturi fibroase rezistente), care au rolul de a menține organele interne la locul lor și de a rezista presiunii din interiorul abdomenului. Însă, acest perete nu este uniform; el are anumite zone de slăbiciune naturală. Cea mai importantă dintre acestea este canalul inghinal.
La bărbați, canalul inghinal este un pasaj oblic prin peretele abdominal, prin care trec vasele de sânge care merg la testicul și canalul deferent (care transportă sperma). La femei, acest canal conține un ligament care susține uterul. Deoarece această zonă reprezintă o “străpungere” naturală a peretelui muscular, ea este inerent mai puțin rezistentă decât restul abdomenului.
Hernia inghinală apare atunci când țesuturile din interiorul abdomenului – cel mai frecvent o porțiune de grăsime (epiploon) sau o ansă de intestin subțire – forțează și lărgesc acest punct slab. Sub acțiunea presiunii intra-abdominale, aceste organe pătrund în canalul inghinal, formând un sac de hernie. Rezultatul este acea umflătură caracteristică de sub piele. Putem compara acest fenomen cu o cameră de bicicletă care face o “gâlmă” printr-o zonă uzată a anvelopei.
Cauze și factori de risc: efortul sau genetica?
Există o dezbatere frecventă despre cauzele herniei: “Am făcut hernie pentru că am ridicat ceva greu?”. Răspunsul este nuanțat. Efortul fizic intens este adesea factorul declanșator, cel care face ca hernia să devină vizibilă, dar cauza reală este, de obicei, o slăbiciune preexistentă a peretelui abdominal.
Această slăbiciune poate fi congenitală (prezentă de la naștere), cauzată de o închidere incompletă a canalului inghinal în timpul dezvoltării fetale, sau dobândită, apărând pe parcursul vieții. Factorul principal în herniile dobândite este creșterea cronică sau bruscă a presiunii intra-abdominale, care forțează punctele slabe.
Factorii de risc majori includ:
- Efortul fizic intens și ridicarea de greutăți: Creșterile bruște de presiune pot rupe fibrele unui perete deja slăbit.
- Tusea cronică: Fumătorii sau pacienții cu boli pulmonare cronice exercită o presiune violentă asupra abdomenului de fiecare dată când tușesc.
- Constipația cronică: Efortul repetat la defecație este un factor de risc semnificativ.
- Dificultățile la urinare: La bărbații vârstnici, efortul de a urina cauzat de un adenom de prostată poate favoriza apariția herniei.
- Obezitatea: Greutatea în exces pune o presiune constantă pe peretele abdominal.
- Sarcina: Poate slăbi musculatura abdominală și crește presiunea internă.
- Vârsta: Pe măsură ce îmbătrânim, țesuturile își pierd elasticitatea și rezistența, devenind mai vulnerabile.
Simptomele herniei inghinale: cum o recunoaștem?
Tabloul clinic este destul de tipic. Principalul semn este apariția unei formațiuni (umflături) în zona inghinală sau, la bărbați, extinderea acesteia către scrot. Această umflătură are câteva caracteristici specifice în stadiile necomplicate: este moale, nedureroasă sau ușor sensibilă și este reductibilă. Asta înseamnă că pacientul o poate împinge înapoi în abdomen cu mâna sau că aceasta se retrage singură atunci când pacientul se întinde în pat.
Pe lângă aspectul vizual, pacienții descriu adesea o senzație de arsură, gâdilătură sau greutate în zona inghinală, în special după ce au stat mult timp în picioare, au mers mult pe jos sau au făcut efort. Uneori, durerea poate fi ascuțită, apărând brusc la tuse sau strănut. Este important de menționat că dimensiunea herniei tinde să crească în timp. Ceea ce începe ca o mică umflătură abia vizibilă poate ajunge, în decurs de luni sau ani, să atingă dimensiuni considerabile, coborând în scrot (hernie inghino-scrotală) și devenind greu de mascat și incomodă.
Deși diagnosticul este adesea evident la examenul clinic simplu, medicul poate solicita uneori o ecografie de părți moi pentru a confirma diagnosticul în cazul herniilor mici (incipiente) sau la pacienții obezi, unde palparea este dificilă. O evaluare corectă într-o clinică de chirurgie generală este esențială nu doar pentru confirmarea diagnosticului, ci și pentru a stabili dacă hernia prezintă semne de complicații și pentru a planifica momentul optim al intervenției.
Complicațiile herniei inghinale: de la disconfort la urgențe
Motivul principal pentru care medicii recomandă tratamentul chirurgical al herniei inghinale, chiar și atunci când simptomele sunt ușoare, este riscul de complicații. Hernia este o boală evolutivă; orificiul din peretele abdominal tinde să se lărgească în timp, permițând unui volum tot mai mare de conținut abdominal să iasă în exterior.
Complicația cea mai frecventă este încarcerarea herniei. Aceasta se întâmplă atunci când conținutul sacului herniar (intestin sau grăsime) rămâne blocat în exterior și nu mai poate fi redus (împins înapoi) în abdomen, nici măcar prin manevre manuale sau relaxare. Hernia devine brusc dureroasă, tensionată și permanentă. Deși încarcerarea este o urgență, ea poate fi uneori tolerată pentru o scurtă perioadă, dar reprezintă un semnal de alarmă major.
Adevăratul pericol vital apare atunci când hernia încarcerată evoluează spre strangulare. Strangularea se produce când orificiul herniar strâmt acționează ca un garou în jurul ansei intestinale blocate, oprind circulația sângelui. Țesutul intestinal privat de oxigen intră în ischemie și, în decurs de doar câteva ore (4-6 ore), poate necroza (muri). O ansă intestinală necrozată se poate perfora, eliberând conținutul intestinal în cavitatea abdominală și provocând peritonită, o infecție generalizată gravă care poate fi fatală. Semnele strangulării sunt dramatice: durere intensă și continuă la nivelul herniei, care poate deveni roșie sau violacee, greață, vărsături, oprirea tranzitului intestinal (pentru gaze și materii fecale) și febră. Aceasta este o urgență chirurgicală absolută, care necesită operație imediată, adesea implicând și rezecția unei porțiuni de intestin.
Tratamentul chirurgical: singura soluție curativă
Este important de demontat un mit persistent: hernia inghinală nu se vindecă prin purtarea de centuri, burtiere sau prin exerciții fizice. Centurile herniare pot oferi un suport temporar și pot ameliora simptomele la pacienții care nu pot fi operați din cauza unor probleme grave de sănătate, dar nu rezolvă defectul și, purtate incorect, pot chiar favoriza formarea aderențelor. Singurul tratament eficient, care rezolvă problema definitiv, este intervenția chirurgicală.
Scopul operației este dublu: reintroducerea conținutului herniei în abdomen și repararea defectului peretelui abdominal. În chirurgia modernă, standardul de aur este reprezentat de procedeele “fără tensiune” (tension-free), care utilizează o plasă chirurgicală (proteză parietală). Această plasă, confecționată din materiale sintetice biocompatibile (precum polipropilena), este montată peste sau sub defectul muscular, acționând ca o armătură care întărește peretele și preia tensiunea. Organismul integrează plasa, formând un țesut cicatricial puternic în jurul ei, ceea ce reduce riscul de recidivă la sub 1-2%.
Există două abordări chirurgicale principale, alegerea dintre ele depinzând de caracteristicile herniei, de starea pacientului și de experiența chirurgului.
Chirurgia deschisă (clasică) presupune o incizie de 5-8 cm în zona inghinală. Chirurgul identifică sacul de hernie, îl tratează și montează plasa pentru a întări peretele posterior al canalului inghinal (tehnica Lichtenstein este cea mai cunoscută). Această metodă poate fi efectuată și sub rahianestezie, fiind indicată pacienților care nu pot tolera anestezia generală sau în cazul herniilor foarte mari, care coboară mult în scrot.
Chirurgia laparoscopică (minim invazivă) a devenit metoda preferată pentru majoritatea pacienților activi. Prin trei incizii mici (de 0.5-1 cm), chirurgul introduce o cameră video și instrumente fine în spațiul din spatele mușchilor abdominali sau în cavitatea abdominală. Plasa este plasată prin interior, acoperind orificiul herniar larg. Avantajele laparoscopiei sunt semnificative: durere postoperatorie mult redusă, risc mai mic de infecție a plăgii, recuperare fizică mult mai rapidă și un rezultat estetic superior. De asemenea, laparoscopia este ideală pentru herniile bilaterale (pe ambele părți) sau pentru cele recidivate după o operație clasică. Această abordare modernă, disponibilă în cadrul clinicii de chirurgie generală în Baia Mare, permite pacienților o reintegrare socioprofesională rapidă.
Recuperarea postoperatorie: viața după operație
Recuperarea după o operație de hernie inghinală, în special cea laparoscopică, este rapidă. Majoritatea pacienților sunt externați în 24 de ore de la intervenție. Mobilizarea precoce este încurajată; pacienții sunt sfătuiți să se ridice din pat și să meargă la scurt timp după operație, ceea ce reduce riscul de complicații precum tromboza venoasă.
Durerea postoperatorie este de obicei ușoară sau moderată și poate fi controlată eficient cu analgezice orale timp de câteva zile. Activitățile zilnice ușoare, precum mersul prin casă, urcatul scărilor sau igiena personală, pot fi reluate imediat. Întoarcerea la muncă este posibilă în 1-2 săptămâni pentru persoanele cu muncă de birou, dar poate dura 3-4 săptămâni pentru cei care depun efort fizic intens.
Restricția principală se referă la efortul fizic major și ridicarea de greutăți (peste 5-10 kg), care trebuie evitate timp de aproximativ 4 săptămâni, pentru a permite plasei să se integreze ferm în țesuturi. După această perioadă, pacientul își poate relua viața complet normală, inclusiv activitățile sportive, fără teama că hernia va recidiva.
Concluzie
Hernia inghinală este o afecțiune mecanică frecventă, care nu trebuie ignorată sau tratată cu superficialitate. Deși poate părea o simplă umflătură inestetică, potențialul său de a se complica prin strangulare o transformă într-o problemă serioasă de sănătate. Din fericire, soluțiile chirurgicale actuale, în special tehnicile laparoscopice cu plasă, sunt sigure, eficiente și minim invazive, transformând o afecțiune invalidantă într-un episod scurt, cu o recuperare rapidă. Prezentarea la medic la primele semne ale bolii permite programarea intervenției în condiții de siguranță, electiv, evitând riscurile majore și stresul unei operații de urgență.
